Comunicat cu privire la Decizia Curții Constituționale nr. 7 din 26 ianuarie 2023 (dosarul nr. 223g/2022)
Având în vedere faptul că profesia de avocat este o profesie liberă și independentă, iar avocatul în exercitarea profesiei este independent şi se supune numai legii, Statutului profesiei de avocat şi Codului deontologic al avocatului, fiind interzisă imixtiunea în exercitarea profesiei de avocat, Statul asigurând respectarea şi protejarea libertăţii în exercitarea profesiei de avocat, fără discriminare şi fără intervenţii nejustificate din partea autorităţilor sale sau a publicului, înțelegând că actele Curţii Constituţionale sînt acte oficiale şi executorii, pe întreg teritoriul ţării, pentru toate autorităţile publice şi pentru toate persoanele juridice şi fizice, Uniunea Avocaților din Republica Moldova, își exprimă îngrijorarea privind modul în care Curtea Constituțională a Republicii Moldova își încalcă jurisprudența proprie, acționând în detrimentul competențelor instanțelor de judecată de a determina în mod independent existența sau lipsa unor motive suficiente de interes general pentru aplicarea unei legi în privința raporturilor litigioase pendinte. În acest mod, Curtea Consituțională neagă dreptul legiuitorului suveran de a adopta legi prin care ar putea reglementa și în privința raporturilor juridice care fac obiectul litigiilor pendinte în fața instanțelor de judecată, chiar dacă interesul general impune astfel de reglementări, precum și intervine în aria de competență a instanțelor de judecată.
De data aceasta, lovitura a fost dată nu doar Breslei avocaților, dar și majorității parlamentare, Ministerului Justiției și Comisiei Juridice a Parlamentului, care un an în urmă explicau societății că modificarea Legii nr. 1260/2002 cu privire la avocatură, privind modul de accedere în profesia de avocat, are ca scop lupta cu corupția și neadmiterea accederii în profesia de avocat a persoanelor compromise, cu probleme de integritate și de imagine, referindu-se la foștii procurori, judecători, alte categorii de persoane.
Cu titlu de remarcă, în calitate de reprezentant al UARM în nume personal și în numele multor colegi avocați, ținând cont de principiul prezumţiei nevinovăţiei, declarăm că atâta timp cât în privința mai multor foști procurori și judecători care doresc să devină avocați nu există pornite anumite cauze disciplinare, penale sau de altă natură pe temeiuri invocate de reprezentanții autorităților statului și de reprezentanții mass-media în spațiul public, discuțiile privind problemele de integritate și de imagine a acestor persoane rămân a fi declarative.
Totodată, Uniunea Avocaților din Republica Moldova are obligația de a aplica legea corect și în spiritul acesteia.
Cu referire la problema abordată, amintim că la 21 ianuarie 2022 au fost operate modificări la Legea cu privire la avocatură, prin care conținutul art. 10 din această lege a fost modificat prin includerea obligației susținerii examenului de calificare de către judecătorii și procurorii care au o vechime de cel puțin 10 ani în funcție și care doresc să acceadă în profesia de avocat.
Președinta Comisiei Juridice a Parlamentului, Olesea Stamate, a declarat atunci pentru Ziarul de Gardă că modificările vor fi aplicabile inclusiv pentru acele persoane care au cerut admiterea în profesia de avocat în temeiul art. 10 alin. (2) din Legea cu privire la avocatură înainte de intrarea în vigoare a acestor modificări, dacă în privința acestora nu a fost luată o decizie până la momentul intrării în vigoare a modificărilor respective. Totodată, Olesea Stamate a declarat că scopul acestor modificări este corectarea unor greșeli din cuprinsul Legii cu privire la avocatură, greșeli făcute în mod intenționat. În dispozițiile finale ale Legii nr. 13 din 21 ianuarie 2022 cu privire la modificarea Legii cu privire la avocatură, articolul II alin. (2) stabilea expres aplicabilitatea acestor modificări inclusiv față de persoanele care au cerut admiterea în profesia de avocat pe baza articolului 10 alin. (2) din Legea cu privire la avocatură până la intrarea ei în vigoare, dacă cererile acestora nu au fost soluționate.
Ca urmare a ridicării excepției de neconstituționalitate a articolului II alin. (2) din Legea nr. 13 din 21 ianuarie 2022 pentru modificarea Legii nr. 1260 din 19 iulie 2002 cu privire la avocatură, prin Decizia Curții Constituționale nr. 7 din 26.01.2023 (în continuare -Curtea), sesizarea nr. 223g/2022, Curtea a dat peste cap planurile guvernării privind lupta cu corupția prin excluderea „portițelor” oferite de legislație pentru foștii procurori și judecători în raport cu modul de accedere în profesia de avocat.
Astfel, având în vedere că Actele Curții Constituționale sunt obligatorii pentru instanțele de judecată, reieșind din alegațiile Curții Constituționale a RM, expuse în DCC nr. 7/2023, considerentele sale ar putea fi reținute de instanțele de judecată în litigiile ce țin de admiterea foștilor procurori și judecători în profesia de avocat. Drept urmare, având în vedere considerentele Curții Constituționale privind inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 13/2022 în privința cererilor de admitere în profesia de avocat, dacă solicitanții au depus cerere de chemare în judecată până la intrarea în vigoare a legii date, se poate pretinde că, la momentul de față, UARM ar urma să admită în profesia de avocat toate persoanele care se încadrează în condițiile nominalizate, deși anterior, în Decizia Curții Constituționale nr. 155 din 22 noiembrie 2022, Curtea a avut o altă opinie.
Vom aborda unele aspecte din cele menționate supra.
Aspecte comparative a deciziilor enunțate:
I.
1.1. Potrivit Deciziei de inadmisibilitate nr. 155 din 22 noiembrie 2022,
„16. De asemenea, în opinia autorilor, aplicarea retroactivă a Legii nr. 13 din 21 ianuarie 2022 încalcă drepturile fundamentale ale subiectelor enumerate în articolul 10 alin. (2) din Legea cu privire la avocatură (în redactarea de până la intrarea în vigoare a Legii de modificare).
17. Astfel, în opinia autorilor, legea contestată contravine și articolelor 28 și 46 din Constituție.”
1.2. Potrivit Deciziei CC nr. 7 din 26 ianuarie 2023,
„14. În special, autorul sesizării susține că norma contestată discriminează persoanele ale căror cereri de chemare în judecată nu au fost soluționate la data intrării în vigoare a Legii de modificare în raport cu persoanele care au fost admise în profesia de avocat anterior intrării ei în vigoare. De asemenea, potrivit autorului, dispozițiile contestate au ca efect desființarea acțiunilor formulate de persoanele vizate împotriva Uniunii Avocaților. În acest sens, autorul excepției a citat cauze din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în care au fost constatate încălcări ale articolului 6 din Convenție, din cauza adoptării unor legi retroactive care au influențat rezultatul procesului.
15. Autorul excepției a afirmat incidența articolelor 1, 16, 20, 22, 23, 43, 53 și 54 din Constituție.”
1.3. Astfel observăm că motivele pentru care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate în ambele cazuri sunt în principiu aceleași și anume: aplicarea retroactivă a Legii nr. 13 din 21 ianuarie 2022 încalcă drepturile fundamentale ale subiectelor enumerate în articolul 10 alin. (2) din Legea cu privire la avocatură, adică, din cauza adoptării unor legi retroactive care au influențat rezultatul procesului, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului au fost constatate încălcări ale articolului 6 din Convenție.
II.
2.1. La capitolul B. Aprecierea Curții, în Decizia nr. 155/2022, cu privire la examinarea sesizării prin prisma criticii de neconstituționalitate, Curtea constată:
„26. Curtea observă că, în motivarea sesizării nr. 113/2022, autorul ei a făcut trimitere la articolele 16 [egalitatea], 20 [accesul liber la justiție], 115 [instanțele judecătorești], 116 [statutul judecătorilor] și 134 [statutul Curții Constituționale] din Constituție fără a motiva pretinsa contrarietate a normei contestate cu aceste dispoziții constituționale.
27. Având în vedere enumerarea unor texte constituționale în lipsa argumentelor care ar fundamenta pretinsa relație de contrarietate a dispozițiilor legale criticate față de acestea, Curtea nu poate identifica în mod rezonabil nicio critică de neconstituționalitate.
28. În situații similare, Curtea a respins ca inadmisibile sesizările formulate, precizând că simpla trimitere la un text din Constituție, fără explicarea pretinsei neconformități cu acesta a prevederilor legale contestate, nu echivalează cu un argument (a se vedea DCC nr. 69 din 18 mai 2021, § 24; DCC nr. 95 din 17 iunie 2021, § 33).
29. În motivarea sesizării nr. 12a/2022, autorii ei au prezentat critici de neconstituționalitate extrinsecă, susținând pretinsa încălcare a articolelor 64 [organizarea internă a Parlamentului] și 67 [sesiunile parlamentare] din Constituție. De asemenea, autorii sesizării au motivat și pretinsa încălcare a articolelor 28 [viața intimă, familială și privată] și 46 [dreptul la proprietate privată și protecția acesteia] din Constituție.”
2.2. La capitolul B. Aprecierea Curții, la pct. 16-27, în Decizia nr. 7/2023, cu privire la examinarea sesizării nr. 223g/2022 prin prisma criticii de neconstituționalitate, deși autorul sesizării afirmă incidența articolelor 1, 16, 20, 22, 23, 43, 53 și 54 din Constituție, contrar competențelor stabilite la art. 4 alin. (1) lit. a), b), g) din Codul jurisdicţiei constituţionale Nr. 502/1995 și art. 4 alin. (1) lit. a), b), g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională Nr. 317/1994, art. 135 alin. (1) lit. a), b), g) din Constituție, Curtea, de fapt, NU a efectuat la sesizare, controlul constituţionalităţii articolului II alin. (2) din Legea nr. 13 din 21 ianuarie 2022 pentru modificarea Legii nr. 1260 din 19 iulie 2002 cu privire la avocatură, prin prisma incidenței articolelor 1, 16, 20, 22, 23, 43, 53 și 54 din Constituție; NU a interpretat Constituţia; NU a rezolvat excepţiile de neconstituţionalitate a actelor juridice – Legea nr. 13 din 21 ianuarie 2022 pentru modificarea Legii nr. 1260 din 19 iulie 2002 cu privire la avocatură, ci a emis un act asemenea unei hotărâri judecătorești pe o cauză concretă.
În acest sens, contrar jurisprudenței constante a Curții Constituționale a RM, potrivit căreia „aspectele ce vizează interpretarea și aplicarea legii nu țin de competența Curții Constituționale (a se vedea, mutatis mutandis, DCC nr. 135 din 24 noiembrie 2020, § 25; DCC nr. 13 din 2 februarie 2021, § 22; DCC nr. 24 din 16 februarie 2021, § 27), ci dimpotrivă, astfel de competențe le revin, prin definiție, instanțelor de judecată”, la pct. 23 din Decizia nr. 7/2023, Curtea, contrar limitelor competențelor stabilite, în opinia noastră, în mod arbitrar, se preocupă în special de interpretarea și aplicarea prevederilor art. 64 alin. (2) din Codul administrativ și a articolului II alin. (2) din Legea nr. 13 din 21 ianuarie 2022 pentru modificarea Legii nr. 1260 din 19 iulie 2002 cu privire la avocatură.
Astfel, la pct. 23; 25 din Decizia nr. 7/2023, Curtea face constatări și interpretări a legii improprii competențelor Curții Constituționale, după cum urmează:
„23. Având în vedere circumstanțele litigiului principal, inclusiv data depunerii cererii de admitere în profesia de avocat, data contestării în instanța de contencios administrativ precum și data încetării acțiunii legii de care s-a ghidat pretendentul la licența de avocat, rezultă că în privința reclamantului a existat o decizie a Comisiei de licențiere, i.e. o decizie de respingere a cererii. Acțiunea în contencios administrativ a reprezentat o reacție a reclamantului la nesoluționarea în termen legal a cererii de accedere în profesia de avocat. Sub acest aspect, nesoluționarea în termen a unei cereri echivalează cu o decizie de respingere a cererii (a se vedea articolul 64 alin. (2) din Codul administrativ). De altfel, dispozițiile tranzitorii ale Legii de modificare folosesc formula „dacă o decizie pe marginea acestor cereri nu a fost luată până la intrarea în vigoare a prezentei legi”. Dispozițiile tranzitorii în discuție nu au abrogat articolul 64 alin. (2) din Codul administrativ și nici nu stabilesc vreo regulă derogatorie.
25. Așadar, Curtea nu poate constata aplicabilitatea articolului II alin. (2) din Legea nr. 13 din 21 ianuarie 2022 pentru modificarea Legii nr. 1260 din 19 iulie 2002 cu privire la avocatură în cauza în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate.”
Concluziile expuse de Curte la pct. 23; 25 din DCC nr. 7/2023, precum că: „rezultă că în privința reclamantului a existat o decizie a Comisiei de licențiere, i.e. o decizie de respingere a cererii”, în opinia noastră, sunt arbitrare și contrare dispozițiilor normei prevăzute la art. 64 alin. (2) Cod administrativ.
În acest sens, în conformitate cu art. 64 alin. (2) Cod administrativ, „Refuzul de a primi sau a examina o cerere se consideră drept respingere a cererii. Aceeași regulă se aplică și în cazul nesoluționării unei cereri în termen legal.” Deci, se atestă cu certitudine că norma prevăzută la art. 64 alin. (2) Cod administrativ, NU operează cu termenii: a existat o decizie a Comisiei de licențiere, i.e. o decizie de respingere a cererii; nesoluționarea în termen a unei cereri echivalează cu o decizie de respingere a cererii.
Prin urmare, potrivit normei date, nesoluționarea unei cereri în termen legal, se consideră drept respingere a cererii. Însă aceasta nicidecum nu înseamnă că, în acest caz, există în realitate o decizie a Comisiei de licențiere de respingere a cererii. Or, sintagma: „se consideră drept respingere a cererii” nu este egală cu sintagma: „există o decizie”. În același timp, sintagmele: „se consideră”, „se echivalează” cu ceva, nu înseamnă că „există” în realitate acel ceva. Or, legislatorul a utilizat expresia: „se consideră drept respingere a cererii”, anume din motivul că în realitate nu există o decizie în acest sens.
Drept urmare, modul în care au fost formulate concluziile expuse de Curte la pct. 23; 25 din DCC nr. 7/2023, nu corespund prevederilor legale, sunt improprii competențelor Curții Constituționale și activității de jurisdicție constituțională, or, constituie constatări și interpretări a legii într-un caz concret, care conform jurisprudenței constante a Curții Constituționale, astfel de competențe le revin, prin definiție, instanțelor de judecată.
Mai mult, în Decizia Curții Supreme de Justiției nr. 3ra-720/22 (2-20044285-01-3ra-20072022) (pagina 26) se face trimitere la „suspendarea în mod tacit a procedurii administrative, prin urmare prevederile art. 64 alin. (2) Cod administrativ, care reglementează că refuzul de a primi sau a examina o cerere se consideră drept respingere a cererii şi că aceeaşi regulă se aplică şi în cazul nesoluţionării unei cereri în termen legal, nefiind aplicabile în speţă.”.
Astfel, jurisprudența în această materie admite neaplicarea dispozițiilor art. 64 alin. (2) Cod administrativ în caz de „suspendarea în mod tacit a procedurii administrative”. Aceeași suspendare tacită a procedurii administrative are loc și în cazul în care autoritatea publică, în speță, Comisia de licențiere a profesiei de avocat, în perioada martie 2021 – decembrie 2021 nu a fost funcțională din motive neimputabile Uniunii Avocaților din Republica Moldova (încetarea mandatului membrilor Comisiei de licențiere și stabilirea prin Legea nr. 67/2021 a altei componențe și modalități de alegere a Comisiei de licențiere și obligarea Uniunii Avocaților de a alege o altă Comisie de licențiere în noile condiții legale).
Prin decizia nominalizată – DCC nr. 7/2023, Curtea Constituțională, la pct. 25 și 26 a declarat că „[…] nu poate constata aplicabilitatea articolului II alin. (2) din Legea nr. 13 din 21 ianuarie 2022 pentru modificarea Legii nr. 1260 din 19 iulie 2002 cu privire la avocatură în cauza în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate”, deoarece „[…] Legea de modificare a intrat în vigoare după intentarea procesului de contencios administrativ în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate.”.
În continuare, la pct. 26, Curtea a apreciat că este vorba despre aplicarea retroactivă a Legii nr. 13/2022 în litigiile intentate până la intrarea ei în vigoare, care au ca obiect contestarea refuzului Uniunii Avocaților de a admite solicitanții în profesia de avocat.
Totuși, trebuie să subliniem faptul că, însăși Curtea a făcut trimitere la considerentele Curții Europene a Drepturilor Omului, conform cărora „articolul 6 se opune ingerinței legislatorului în administrarea justiției pentru a influența rezultatul unei proceduri pendinte în care autoritățile publice sunt părți, cu excepția unor „motive imperioase de interes general”. Așadar, pentru ca o asemenea aplicare a legii să fie considerată compatibilă cu Convenția, hotărârile judecătorești trebuie să prezinte motive suficiente (Dimopulos v. Turcia, 2 aprilie 2019, §§ 32, 39), însă Curtea nu a ținut cont de acestea.
Jurisprudența utilizată de Curte nu interzicea, în principiu, aplicarea retroactivă a legilor, chiar și în privința unor raporturi juridice litigioase pendinte în cadrul instanței judecătorești, deoarece jurisprudența dată specifică că anume instanțele de judecată trebuie să fie acelea care stabilesc existența motivelor imperioase de interes general suficiente pentru aplicarea retroactivă a legii în astfel de situații.
Din păcate, contrar jurisprudenței proprii, Curtea a decis să-și facă abstracție de competențele instanțelor de judecată de a decide dacă, în speță, există sau nu motive imperioase de interes general suficiente pentru aplicarea Legii nr. 13/2022 în cauza judecată și s-a pronunțat în detrimentul competențelor instanțelor de judecată privind lipsa unor motive suficiente de interes general pentru aplicarea Legii nr. 13/2022.
Astfel, Curtea a creat un precedent periculos prin care a negat dreptul legiuitorului suveran de a adopta legi prin care ar putea reglementa și în privința raporturilor juridice care fac obiectul litigiilor pendinte în fața instanțelor de judecată, chiar dacă interesul general impune astfel de reglementări.
De asemenea, Curtea nu a făcut distincția, deși era obligată să facă, dintre speța în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate și jurisprudența invocată de Curte.
Așadar, în speța în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate reclamantul Iuri Lealin a depus la Comisia de licențiere a profesiei de avocat, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 13/2022, o cerere de admitere în profesia de avocat. În acest context, remarcăm că, în Decizia de inadmisibilitate a Curții Constituționale nr. 155/2022, deși „14. Autorii sesizării au susținut că persoanele indicate la articolul 10 alin. (2) din Legea cu privire la avocatură au avut speranța legitimă de a obține un bun, în sensul autonom atribuit acestuia în jurisprudența Curții Europene.”, totuși potrivit pct. 37 al deciziei date „Curtea notează că în privința solicitanților de licențe de avocat pe baza articolului 10 alin. (2) din Legea cu privire la avocatură (în redactarea de până la intrarea în vigoare a modificărilor) nu se poate susține riscul încălcării dreptului de proprietate, pentru că acest drept nu garantează, per se, obținerea unei licențe pentru exercitarea profesiei de avocat.”. Așadar, depunerea cererii de admitere în profesia de avocat nu oferă solicitantului o speranță legitimă și un drept garantat de obținere a licenței pentru exercitarea profesiei de avocat în temeiul art. 10 alin. (2) al Legii nr. 1260/2002 cu privire la avocatură.
Pe de altă parte, în speța invocată de Curte în DCC nr. 7/2023, la pct. 26 – Dimopulos v. Turcia, 2 aprilie 2019, după o posesie continuă de 20 de ani prevăzută de legislația turcă drept suficientă pentru obținerea dreptului de proprietate prin uzucapiune, solicitanta a intentat o acțiune civilă, solicitând, în temeiul dreptului de uzucapiune imobiliară, să fie recunoscută în calitate de proprietar al terenului.
În acest caz, distinct de speța litigiului în care a fost ridicată excepţia de neconstituționalitate în DCC nr. 7/2023, exista o speranță legitimă pentru dobândirea dreptului de proprietate, mai ales că instanța de judecată turcă nu și-a motivat suficient decizia privind existența motivelor de interes general pentru aplicarea noii legi în cadrul litigiului pendinte, precum și s-a ținut cont de faptul că ulterior, după soluționarea definitivă a litigiului, legea aplicată de instanța de judecată a fost abrogată.
Prin urmare, aplicând considerentele jurisprudenței Curții Europene mai sus menționate, Curtea nu a ținut cont de distincțiile de ordin esențial dintre speța din fața Curții și jurisprudența Curții Europene analizate. Or, ultima, pune accent pe existența unui „bun” obținut în virtutea circumstanțelor cazului, dreptul de proprietate asupra terenului, lipsa unei argumentări suficiente a instanței privind existența motivelor de interes general pentru aplicarea noilor reglementări și abrogarea acestora după soluționarea litigiului, pe când speța la cererea dlui Iuri Lealin nu presupune existența unui drept garantat de admitere în profesia de avocat și a unei speranțe legitime în acest sens, instanța de judecată încă nu a emis o hotărâre în care să analizeze circumstanțele de interes general care impun aplicarea Legii nr. 13/2022.
În același sens opinează Curtea și în pct. 40 al Deciziei de inadmisibilitate a Curții Constituționale nr. 155/2022, unde stabilește că: „40. Având în vedere această jurisprudență europeană, Curtea menționează că stabilirea unei încălcări a dreptului la respectarea vieții private prin excluderea dreptului de a accede în profesia de avocat în condițiile articolului 10 alin. (2) din Legea cu privire la avocatură (în redactarea de până la intrarea în vigoare a modificărilor) depinde de o analiză de la caz la caz, analiză care are un caracter concret, nu abstract. Curtea Constituțională nu analizează cazuri concrete. Ea admite că în unele cazuri ar putea fi incident și încălcat dreptul în discuție; în altele ar putea fi doar incident, însă nu și încălcat dreptul; în altele nu ar fi incident și, prin urmare, nu ar fi încălcat acest drept. Ține de competența instanțelor de drept comun să evalueze dacă într-un caz particular, se poate vorbi despre incidența dreptului la viața privată al unui solicitant de licență pentru exercitarea profesiei de avocat și de o încălcare a acestui drept ca urmare a refuzului de a-l primi în profesie, inclusiv prin aplicarea retroactivă a legii.”.
Așadar, rezultă că anume instanțele de judecată sunt cele competente să evalueze dacă într-un caz particular sunt sau nu incidente anumite drepturi garantate prin lege și dacă sunt sau nu aplicabile anumite norme juridice, inclusiv prin aplicarea retroactivă a legii.
Cu privire la cel din urmă aspect, în pct. 26 al DCC nr. 7 din 26.01.2023, „Curtea a reținut caracterul retroactiv al Legii nr. 13/2022, deoarece a apelat la jurisprudența Curții Europene care protejează dreptul de acces la justiție, prevăzut de art. 6 al Convenției, împotriva ingerințelor „legislative în procedurile pendinte prin intermediul legilor noi aplicate în mod retroactiv de către un tribunal”.
Această poziție a Curții este contrară jurisprudenței anterioare proprii din DCC nr. 155 din 22.11.2022, prin care, într-un caz similar privind ridicarea excepției de neconstituționalitate într-un litigiu privind obligarea Comisiei de licențiere a profesiei de avocat de a admite în profesia de avocat pe reclamantul Serghei Trofimov, în temeiul alin. (2) art. 10 al Legii nr. 1260/2002 cu privire la avocatură, Curtea a menționat că:
„41. În Hotărârea nr. 26 din 23 mai 2002, Curtea a menționat că principiul neretroactivității legii nu este un principiu cu caracter absolut. Teoria dreptului admite excepții de la principiul neretroactivității legii, cum ar fi normele juridice în care legislatorul a stabilit expres că ele se vor aplica retroactiv (a se vedea Fabris v. Franța [MC], 7 februarie 2013, §§ 54-66). În acest context, deși pentru certitudinea juridică este dezirabil ca legile să nu retroactiveze, Constituția nu interzice, per se, adoptarea unor legi civile retroactive.
42. În acest sens, Curtea notează că, pe baza principiului subsidiarității, judecătorii naționali au rolul de protectori principali ai drepturilor garantate de Convenția Europeană și, prin urmare, ei dețin competența aplicării directe a Convenției într-un caz concret în care printr-o lege retroactivă ar putea fi încălcat vreun drept fundamental. Caracterul retroactiv al unei legi care interferează cu un drept fundamental constituie doar un element al analizei efectuate la punerea în balanță a principiilor concurente. Judecătorii de drept comun sunt cei care dau pondere acestui element și stabilesc dacă prin retroactivitatea unei legi a fost încălcat sau nu vreun drept fundamental al unei persoane concrete.”
Astfel, chiar dacă am fi în cazul unei legi cu caracter retroactiv, chiar și în acest caz instanțele de drept comun sunt cele care trebuie să evalueze în ce măsură este sau nu aplicabilă legea dată.
Dimpotrivă, în speță, nu este vorba despre o lege retroactivă, deoarece aceasta se aplică doar în privința cererilor de admitere în profesia de avocat pe marginea cărora nu a fost luată o decizie până la intrarea în vigoare a prezentei legi. Aceasta nu este altceva decât o punere în valoare a principiului activității legii în timp (aplicarea imediată a legii), așa cum este reglementat și de art. 7 alin. (1) Cod civil, adică aplicarea legii asupra tuturor raporturilor juridice și relațiilor sociale în derulare atât timp cât legea este în vigoare.
Astfel, în speță, nici nu se poate afirma că Legea nr. 13/2022 are efect retroactiv, or, situațiile juridice reglementate de aceasta nu reprezintă situații juridice consumate și în privința cărora au fost luate/adoptate decizii. În acest caz, nu se manifestă un caracter retroactiv, pentru că legea nouă se aplică cazurilor/situațiilor care au început în trecut, dar care încă nu s-au consumat prin adoptarea/luarea, până la intrarea în vigoare a amendamentelor, a unei decizii de către o autoritate publică competentă (a se vedea, mutatis mutandis, DCC nr. 73 din 27 mai 2021, § 24).
Aprecierea acestor circumstanțe ține de competența instanței de judecată de drept comun și nu a instanței de contencios constituțional.
Mai mult, remarcăm că potrivit lit. c) alin. (2) art. 121 al Codului de procedură civilă și pct. 82, (3) al hotărârii Curţii Constituţionale nr. 2 din 09 februarie 2016, pentru interpretarea articolului 135 alin. (1) lit. a) şi g) din Constituţie, anume instanţa de judecată este cea care constată dacă prevederile contestate urmează a fi aplicate la soluţionarea cauzei.
În această ordine de idei, prin Încheierea Judecătoriei Chișinău, sediul Râșcani, nr. 3- 3296/2021 din 26.10.2021, prin care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate a art. II alin. (2) al Legii nr. 13/2022, instanța de judecată a constatat că „prevederile contestate urmează a fi aplicate la soluționarea cauzei”, contrar celor constatate de Curte în Decizia nr. 7 din 26.01.2023. Curtea, însă, poate admite că anumite norme juridice, care fac obiectul excepției de neconstituționalitate, ar putea fi aplicate în cadrul procesului de judecată, fără însă ca această concluzie a Curții să degreveze instanța de drept comun de competențele sale în această materie.
Suplimentar, considerăm important să se elucideze în ce măsură angajatul Curții Constituționale, dl xxxxx, șef-adjunct al Secretariatului Curții, a participat la întocmirea/pregătirea proiectului Deciziei nr. 7 din 26.01.2023, or, acesta în cadrul referinței sale din 28.01.2022 la cererea de apel al Uniunii Avocaților din Republica Moldova a utilizat aceleași argumente/considerente pe care le-a utilizat și Curtea în Decizia nr. 7 din 26.01.2023. Acest fapt poate constitui un element care generează dubii privind respectarea regimului conflictului de interese în cadrul serviciului public și poate afecta procedura internă de luare a deciziilor în cadrul unei autorități publice.
Astfel, dl xxxxx a invocat la pct. 3, 9 din referința sa că Legea nr. 13/2022 nu este aplicabilă litigiului, în mod similar pct. 23 și 26 din Decizia Curții nr. 7 din 26.01.2023, că dispozițiile tranzitorii ale Legii nr. 13/2022 nu abrogă art. 64 alin. (2) al Codului administrativ, invocă încălcarea principiului independenței judecătorilor și imixtiunea în activitatea de judecare, existența unei încălcări a art. 6 al Convenției Europene, pentru că decizia tribunalului național s-a bazat ре о lege adoptată în timpul desfășurării procedurilor judiciare și care a afectat rezultatul acestor proceduri.
Urmare celor expuse supra, considerăm că există motive esențiale pentru care Curtea să se autosesizeze și să procedeze la revizuirea Deciziei sale nr. 7 din 26.01.2023.
Având în vedere cele constatate, Uniunea Avocaților intervine cu un demers adresat Curții Constituționale, prin care solicită Curții să se autosesizeze și să procedeze la revizuirea Deciziei sale nr. 7 din 26.01.2023.
Dorin POPESCU
Președinte al Uniunii Avocaților din Republica Moldova